Cortegia

— Bună seara!

— Da, poftiți.

— Îmi spune-ți vă rog cât e ceasul?

— O, dar avem un serviciu special pentru ceas, un robot.

— Știu, dar am vrut să vorbesc cu cineva.

— E 9 și 20.

— Mulțumesc. Știți, aveți o voce tare frumoasă, aș vrea să vă invit la o cafea.

— La o cafea? Bine!, dar numai după ce ies din tură pe la 12.00.

— E bine. Ne întâlnim la Croco.

Închid telefonul. 9.20. Am timp să fac o baie.

— Bună, eu sunt Cortegia.

— Ești și foarte frumoasă.

Ne-am așezat la o masă:

— Îmi plac hainele tale, sunt așa de albe și parcă strălucesc.

— Chiar acum le-am primit, nici nu se murdăresc.

În drum spre casă am observat că pășește atât de ușor, parcă nici nu atingea pământul. Asta mă făcea să o plac și mai mult. Ajunși înăuntru am azvârlit-o în pat. Aproape că nu-i simțeam trupul. Avea o piele atât de fină ca o mătase fără consistență. Hainele albe mă adânciră într-o paralizie plăcută, cu mișcările ei parcă dintr-o altă lume îmi făcea căderea mai ușoară. Îi strălucea și chipul, toată strălucea.

— Hai mâine la Teatru, începe la 20.00.

— La 20.00? Nu pot, e prea devreme, prea devreme...

— Hai neapărat, trebuie să văd piesa asta, trebuie să vii și tu.

Îmi zâmbi amărui și deodată se întristă:

— Bine, am să încerc.

A doua zi n-a mai venit.

Am sunat la informații:

— De ce n-ai venit?

— Poftim?!

— Mă scuzați, cu Cortegia vă rog.

— Cortegia? N-ați auzit? A avut ieri un accident. A murit la 9 și 20.

— Cum a murit? Adică cum să moară, doar ieri...

Am închis telefonul. Nu mai îmi ardea de nimic. Mă întind în pat și încerc să îmi explic întâmplarea. Adorm.

Pe la miezul nopții sună telefonul:

— Alo, eu sunt, am întârziat puțin dar acum pot să vin.

— Nu, cum să vii?, mă trezesc vorbind, și închid repede telefonul. Dar era prea târziu. Ea era deja lângă mine. Mă cuprinse în brațe odată cu o pierdere care mă copleși. Nu mai simțeam nimic doar rochia ei atât de albă, atât de curată, atât de ușoară...

— Ești atât de frumoasă, Cortegia...